Sunt
Zâna Norilor şi vreau să îţi povestesc astăzi despre
Cărăbuşul-care-nu-plângea-niciodată.
Băiatul-cărăbuş
era singur pe bancă. Nu vroia să intre pe poarta şcolii. Pur şi simplu stătea cu
burta lui mare şi grăsuţă pe bancă. Câteva fete-cărăbuş îl salutară râzând:
“Hai, nu vii la şcoală? Ce, iar eşti supărat că ţi-ai uitat sandvişurile acasă?”
– şi începură să râdă. Cărăbuşul cel mic şi gras nu spuse nimic. De fapt el nici
nu mânca prea mult. Dar
se îngrăşa în fiecare zi văzând cu ochii…
Nu
era trist. Nici măcar pentru faptul că părinţii lui se certaseră în dimineaţa
aceea mai tare ca niciodată. De fapt nici nu ştia bine ce simte. Parcă… nimic.
Şi cum stătea el aşa singur pe bancă, dintr-o dată o vijelie îl întoarse cu
picioruşele în sus! Iar Cărăbuşul cel gras nu reuşea deloc să se întoarcă cu
burta pe pământ! Şi atunci a stat. Şi a stat. Dar nu plângea… căci el era
Cărăbuşul-care-nu-plângea-niciodată. Copiii erau în şcoală iar pe stradă –
nimeni. Furtuna îl aruncase departe, pe un trotuar înalt. Şi atunci, stând aşa
cu toate cele 6 picioare ale lui în aer începu să se gândească că e posibil să
rămână acolo zile întregi. Dar nu plânse la gândul acesta, pentru că, desigur,
el era cărăbuşul-cel-gras-care-nu-plângea-niciodată. Mai târziu se gândi la
părinţii lui. Dacă va rămâne acolo n-o să-i mai vadă niciodată! La gândul acesta
simţi că ochii i se umplu de lacrimi şi izbucni in plâns. Pentru prima dată după
mulţi-mulţi ani, cărăbuşul-care-nu-ştia-să-plângă îşi reaminti cum se plânge. Şi
plânse, şi plânse… o baltă de plâns făcu. Şi balta se mărea, se tot mărea, până
când cărăbuşul începu să plutească. Şi cum plutea el aşa, la un moment dat un
val mic îl răsturnă şi se trezi pe burtă, cu faţa în apă! Înotă până la marginea
bălţii şi porni spre şcoală. Dar ce să vezi? Nu mergea, ci alerga! Fugea de
rupea pământul… şi nu înţelegea cum! El nu mai fugise de multa vreme pentru că,
desigur, era prea gras ca să fugă… dar … dar unde era burta? Uau! Nu mai avea
burta aceea imensă! Nu mai era un cărăbuş gras! Oare ce se
întâmplase?
Se
opri şi înţelese într-o clipă tot ce se întâmplase: toată burtica pe care o
avusese era plină cu lacrimi! Da! De aceea era atât de gras, pentru că strânsese
un sac plin de lacrimi pe care îl purta cu el zi şi noapte.
Din
acea zi cărăbuşul îşi promise să nu mai oprească niciodată lacrimile la el. Le
dădea drumul să se ducă unde vor ele. Adică în Norul de Plâns. Şi, după ce
plângea, parcă şi tristeţea trecea. De când a reînvăţat să plângă, lumea a
devenit mai veselă pentru cărăbuşul nostru! Norii sunt mai mulţi pe cer, mai
grei, dar sufletul lui – mai uşor! Căci lacrimile ne conduc tristeţea dincolo de
noi. Spre nori. Nori albi vă doreşte Zâna care doarme-n pat cu Luna!
Cartea se adreseaza copiilor intre 2,5 si 90 de ani, dar in mod special copiilor cu varste cuprinse intre 3 si 9 ani. O puteti achizitiona de : AICI
